Adevărate „covoare” de narcise albe au împânzit în aceste zile mai multe poieniţe din Făgetu, localitate din Sălaj în care este concentrată cea mai mare populaţie de slovaci din judeţ.
Situată într-o zonă deluroasă a judeţului, localitatea Făgetu are o populaţie de circa 1.000 de persoane, majoritatea fiind de etnie slovacă, înaintaşii lor ajungând pe meleaguri sălăjene – şi nu numai – la începutul secolului 19, ca tăietori de lemne. Localitatea este răsfirată pe o mare suprafaţă, casele fiind departe una de alta, chiar până la un kilometru distanţă. Izolarea caselor şi terenurile mari care le înconjoară au creat un mediu propice pentru înmulţirea narciselor, albe sau galbene, ce au format în unele zone adevărate „covoare” cu un miros deosebit de plăcut, ce se simte de la distanţe apreciabile.
„Sunt narcise care cresc pe terenurile oamenilor. Ele se înmulţesc de la an la an. Eu de când mă ştiu tot aşa au fost. Avem şi noi lângă casă şi cresc acolo de când îmi amintesc, că eram mic copil. Ele cresc singure, nu au nevoie de îngriji speciale. Sunt şi galbene, care înfloresc mai repede şi acum sunt cele albe. Lumea nu le taie, le cam lasă. Chiar acolo unde se coseşte iarba, cosirea se face după ce narcisele se usucă şi anul viitor cresc la loc”, a declarat duminică, Kurek Francisc, viceprimarul de etnie slovacă al comunei Plopiş, de care aparţine satul Făgetu.
În Sălaj mai există o zonă de circa 1,5 hectare, numită „Poiana cu narcise de la Racâş-Hida” şi care a fost declarat arie naturală protejată de interes naţional.
Directorul Grădinii Botanice Jibou, Cormin Sicora, consideră că narcisele s-au păstrat ca adevărate enclave în Făgetu şi în alte zone din judeţ încă din perioada când clima era mai rece, însă nu există o explicaţie pentru actuala lor răspândire.
„Populaţiile de narcise, şi la Racâş şi în alte zone, au rămas ca enclave din perioada când climatul era diferit faţă de acum, fiind mai rece. Ele au rămas, deşi sunt tipice pentru zonele mai înalte ca altitudine. Au rămas în zone izolate, care sunt fie mai umbroase, fie mai umede. Nu se ştie exact de ce, de exemplu, la Racâş sunt şi nu sunt şi în satele vecine. (…) Ele sunt aşa de peste 10.000 de ani, de când am intrat în perioada post-glacială şi avem tipul acesta de vegetaţie pe care îl vedem acum la noi. Dacă nu sunt păşunate şi sunt mai protejate, asta ajută să se păstreze şi să nu dispară”, conchide Cosmin Sicora.
Alexandru Moldovan
